Prieteni

Vlaicu venise în ţară cunoscut de foarte puţini, apreciat şi de mai puţini. Într’o zi, după reuşitele experienţe cu miniatura înaintea unei comisiuni de ingineri, am istorisit A.S.R. Principelui Carol cine-I Vlaicu şi ce vrea să facă.
Atunci aviaţia era încă la începutul ei; Bleriot nu sburase încă la Bucureşti, iar la Paris se adunaseră mai toţi aviatorii din lume şi se întreceau în modele noui şi perfecţionări la aparatele vechi. Principele urmăria foarte deaproape această activitate menită să revoluţioneze odată lumea şi era în curent cu tot ce se petrecea pe puţinele câmpuri de aviaţie şi ce se scria prin gazete. Privind o schiţă de aeroplan , făcută cu creionul pe o foae volantă chiar de A. S. , mi-a spus:
- “Toate miniaturile sboară, să vedem maşina mare”.
- “Alteţă, adaug eu, Vlaicu e sigur că va sbura; a şi sburat acum câţiva ani, cu un aparat rudimentar făcut din cearceafuri întinse pe nişte speteze şi tras în goană de cinci cai.”Principele a râs, dar nu ştiu ce a crezut .
A trecut o iarnă întreagă în timpul căreia Vlaicu, cu mult amar, îşi lucra în Arsenal primul său aparat, nu tocmai după multe planuri, dar după o puternică intuiţie. Ce-I trebuia plan, când el avea de ani de zile aparatul înaintea ochilor! Toată lumea dela noi aştepta plăsmuirea minţii lui Vlaicu, dar mai ales Augustul meu elev deatunci aştepta cu mult interes prima înjghebare românească de acest fel, căci se convinsese, prin studiu, că avionul lui Goliescu era o imposibilitate mecanică.
Deîndată ce s’a svonit că Vlaicu şi-a isprăvit aparatul, ne-am decis să ne ducem să-l vedem, mai ales că aparatul era în hangar la Cotroceni; dar Principele n’a avut răbdare şi s’a dus mai degrabă, fără mine, de l’a văzut pe Vlaicu şi aparatul său. Mi-aduc aminte însă, că la puţine zile după aceea, am asistat împreună la primul sbor al lui Vlaicu.
Era o dupăamează de vară, liniştită şi plăcută. După ce Vlaicu ne-a arătat aparatul în hangar, a dat ordin soldaţilor să-l scoată afară. Pe câmp era puţină lume în ziua aceea, pentrucă nu se anunţase încercarea de a sbura; câţiva prieteni şi gazetari, mai mulţi copii din mahalaua vecină şi soldaţii de serviciu. Când Vlaicu s’a suit în nacelă, a fost un moment solemn; sunt sigut că toţi aveau, caşi mine, o tremurătură de inimă pentru vieaţa lui Vlaicu şi şedeau muţi, nemişcaţi; doar Principele Carol s’a apropiat de aeroplan să vadă cum funcţionează ghidonul pentru cârme.
Un soldat vine şi pune motorul în mişcare, Vlaicu face semn cu mâna soldaţilor ce ţineau de coada aparatului să-I dea drumul. Cu un vâjâit asurzitor, aeroplanul o ia la goană în linie dreaptă peste câmpul neted, dar nu se înalţă dela pământ. Vlaicu opreşte motorul, sare jos din nacelă şi lasă aparatul pe mâna soldaţilor să-l ducă la locul de plecare.
A doua oară acelş joc; aeroplanul nu-şi ridică decât roatele dinainte dela pământ. Vlaicu era foarte emoţionat şi o oarecare teamă se desprindea din mişcările şi vorba lui. Principele era neliniştit şi plin de părere de rău; simţia că aparatul are calităţi de a sbura, dar vedea că Vlaicu n’are destul curaj : “Păcat de aparat, cum aş mai sbura eu cu el !” repetă Principele de câteva ori, fără să se gândească că A.S. ca şi Vlaicu nici nu se suise, până atunci, odată într’un aeroplan.
Ceeace-l supăra pe Vlaicu, ca şi pe noi toţi, era faptul că cârmele se arătau fără efect: motorul mergea bine , aparatul lua viteză, ghidonul funcţiona perfect, dar maşina nu se înălţa dela pământ, mai ales cu roata dinapoi. Principele, Vlaicu şi cu mine am ţinut un consult stante pede, la care au mai luat parte şi alţii din prietenii lui Vlaicu. Am decis să încerce încă odată, plecând cu cârma de înălţime şi apoi, după ce ia viteză, să schimbe cârma spre adâncime. Zis şi făcut!
Vlaicu pleacă în mare iuţeală; Principele şi cu mine ne aruncăm într’un automobil, ce era la îndemână, şi urmărim aeroplanul. Soldaţii şi prietenii lui Vlaicu erau înşiraţi în lungul câmpului, ca să poată vedea , dacă toate roatele se deslipesc dela pământ; copii umpleau câmpul. Urmărim cu mare băgare de semă mersul aparatului; norişori de praf se ridicau dela cele 3 roate şi un fumuleţ opalescent se împrăştia dela motor; deodată vedem că aparatul se suie din faţă şi în momentul următor dispare şi noruleţul dela roata dinapoi. Maşina toată plutia în aer şi se legăna într’o parte şi alta, cam la 1 m. dela pământ. Strigăte de bucurie ies din toate piepturile şi umple câmpul; padurea verde din apropiere strigă şi ea.
Vlaicu făcuse, după cum stabilisem noi, şi sburase; de mare emoţiune şi poate de frică a aterisat după 40-50 m. de sburase; sare din nacelă şi vine spre noi. Principele Carol îi iese înainte şi-I strânge mâna: «Bravo Vlaicule! Ai sburat.» N’a fost însă chip să-l facem să mai încerce în seara aceea; era peste măsură de emoţionat.
Aşa a fost primul sbor al lui Vlaicu, nepriceput, timid, fricos; dar dela primul sbor Principele Carol a căpătat o încredere deplină în aparatul lui. La câteva zile după acest sbor, a apărut în revista mea (sub pseudonim) articolul A.S. Principelui Carol despre «Aviaţia la noi» plin de laude pentru Vuia şi pentru Vlaicu. De-atunci, Principele a fost un protector şi prieten adevărat al lui Vlaicu. A.S. venia adesea pe câmp şi îl încuraja pe Vlaicu pentru experienţe mai îndrăzneţe, pentru un sbor măreţ, pentru ieşit la concurenţă cu alte aparate. Timiditatea a stăpânit însă mult timp pe tânărul şi modestul transilvănean, a cărui maşină originală sburase dela primele încercări, fiind condusă de constructorul ei, care nu mai pusese, până atunci, mâna pe un aeroplan.